Ana Aslan, medicul care a făcut din bătrânețe o problemă de știință

De la clinicile bucureștene și catedra de la Timișoara la institutul care a pus România pe harta geriatriei mondiale, Ana Aslan a schimbat felul în care vârsta a treia era cercetată și îngrijită. Moștenirea ei durabilă este instituțională și socială; promisiunea antiîmbătrânire a Gerovitalului.

Dosar documentar World Mania — seria „Mari Români”

În biografiile populare, Ana Aslan apare adesea lângă două cuvinte care promit mai mult decât poate garanta medicina: „tinerețe veșnică”. Imaginea este seducătoare. Un medic român, un preparat pe bază de procaină, celebrități sosite la București și o țară aflată dincolo de Cortina de Fier devenită destinație pentru cei care voiau să încetinească timpul.

Povestea reală este mai importantă și mai dificilă. Ana Aslan nu a oprit îmbătrânirea. A făcut însă din ea obiectul unei cercetări organizate, al unei specialități clinice și al unei politici de asistență. A condus timp de decenii un institut care a reunit medicina, fiziologia, psihologia și dimensiunea socială a vârstei a treia; a creat o școală profesională și a dat geriatriei românești o vizibilitate internațională rară.

În același timp, produsul care i-a adus faima — Gerovital H3.

Brăila și București: o femeie intră într-o profesie dominată de bărbați

Ana Aslan s-a născut la Brăila, la 1 ianuarie 1897, într-o familie de origine armeană. A urmat studii secundare la Brăila și București, iar în 1915 a intrat la Facultatea de Medicină din București. A absolvit în 1922 și și-a susținut, în 1924, doctoratul cu o teză intitulată “Cercetări asupra inervației vasomotorii”.

Anii de studiu au coincis cu Primul Război Mondial, cu ocuparea Bucureștiului și cu retragerea administrației române la Iași. Relatările biografice consemnează că studenta a îngrijit răniți în spitale militare din zona Moldovei.

Intrarea ei în medicină a avut loc într-o epocă în care femeile puteau studia, dar întâmpinau încă bariere de statut, recrutare și autoritate profesională. Unele profiluri o numesc „prima femeie cardiolog” sau „prima femeie profesor de clinică medicală” din România. Sursele publice consultate nu oferă însă o comparație completă cu toate carierele feminine ale epocii.

După absolvire, Aslan a lucrat în medicina internă, apoi în cardiologie și în clinici universitare bucureștene. Universitatea din București indică stagii în spitale între 1922 și 1925, activitate la Spitalul CFR din 1931 și posturi didactice ori clinice la Facultatea de Medicină și Spitalul Filantropia în anii 1940. AGERPRES reproduce aceeași succesiune, cu diferențe minore asupra intervalelor. În această primă parte a carierei, preocuparea ei centrală nu era încă „reîntinerirea”, ci fiziologia circulației, medicina internă și observația clinică.

Timișoara, endocrinologia și apropierea de studiul vârstei

Între 1945 și 1949, Ana Aslan a fost profesor de medicină internă la Facultatea de Medicină din Timișoara. Din 1949 a condus o secție de fiziologie la Institutul de Endocrinologie din București, instituție asociată cu numele lui Constantin I. Parhon.

Relația cu Parhon a fost decisivă. Neurolog, endocrinolog și om de știință cu mare influență politică după 1947, el studiase de decenii raportul dintre glande, sistemul nervos, vârstă și boală. Un studiu de istorie medicală arată că Parhon inclusese gerontologia între proiectele Academiei Române încă din 1948 și publicase despre bătrânețe înaintea colaborării strânse cu Aslan (Dana Baran, Insights into the Beginnings and Glory of Romanian Gerontology).

Această filiație corectează legenda fondatorului solitar. Ana Aslan nu a inventat nici cuvântul „gerontologie”, atribuit lui Ilia Mecinikov în 1903, nici termenul „geriatrie”, introdus de Ignatz Nascher în 1909. În România, Gheorghe Marinescu, Parhon, Panaite Zosin și Dimu Kotsovsky cercetaseră deja senescența. Kotsovsky înființase la Chișinău, în 1933, un institut cvasi-privat pentru studiul și combaterea bătrâneții. Meritul Anei Aslan a fost altul: a transformat o tradiție dispersată într-un program clinic și instituțional de mare amploare (Baran).

1952: nașterea institutului și disputa asupra fondării

La 22 ianuarie 1952 a fost înființat la București Institutul de Geriatrie. Instituția actuală se prezintă drept primul institut din lume dedicat longevității active, iar articolul istoric al lui Dan L. Dumitrașcu din Mayo Clinic Proceedings îl numește primul institut de geriatrie (INGG „Ana Aslan”; Dumitrașcu, 1998). Afirmația devine mai precisă dacă vorbim despre primul institut de stat, integrat și consacrat geriatriei clinice, experimentale și sociale: precedentul cvasi-privat al lui Kotsovsky nu poate fi pur și simplu șters.

Parhon a avut rolul politic și științific inițial;

Aslan a devenit conducătorul care i-a definit programul și imaginea pentru cea mai mare parte a existenței sale. Clădirea, personalul, pacienții și laboratoarele au fost rezultatul unei construcții colective. Portretul ei nu devine mai mic dacă sunt readuși în cadru oamenii și instituțiile fără de care proiectul nu ar fi existat.

La început, activitatea s-a desfășurat în legătură cu un cămin de bătrâni din București, cunoscut drept Complexul „I. C. Frimu”. Acolo puteau fi urmărite pe termen lung bolile cronice, autonomia, starea psihică și condițiile sociale ale persoanelor vârstnice. Institutul combina spitalizarea, consultația, laboratorul și cercetarea de teren — o arhitectură neobișnuit de ambițioasă pentru începutul anilor 1950 (Viața Medicală; arhiva memorială a Fundației).

De la procaină la Gerovital H3

Procaina fusese introdusă în medicină ca anestezic local, cunoscut și sub numele comercial Novocaină. Ana Aslan a urmărit efectele administrării ei în doze mici și repetate și a interpretat unele schimbări observate la pacienți drept acțiuni „eutrofice” sau „biotrofice” — cu alte cuvinte, efecte favorabile asupra întreținerii țesuturilor și funcțiilor organismului.

Într-o mărturie publicată mult mai târziu, ea a plasat în 1949 episodul inițial: administrarea procainei unui pacient tânăr cu suferință reumatică, urmată de o ameliorare care ar fi depășit efectul analgezic așteptat. Fiind o rememorare retrospectivă, relatarea indică felul în care Aslan își înțelegea descoperirea; nu ține locul unui protocol clinic contemporan episodului (AGERPRES, care citează volumul lui Viorel Sălăgean din 1987).

Cronologia oficială a institutului plasează elaborarea formulei între 1946 și 1956 și menționează rolul echipei. Farmacista Elena Polovrăgeanu a fost colaboratoarea esențială în stabilizarea și prepararea produselor pe bază de procaină. În 1955, Constantin I. Parhon și Ana Aslan au publicat volumul “Novocaina — factor eutrofic și întineritor în tratamentul profilactic și curativ al bătrâneții”. În 1956, Aslan și-a prezentat metoda în mediul internațional, la Karlsruhe și Basel; articolul ei “A New Method for the Prophylaxis and Treatment of Aging with Novocain” este înregistrat în literatura medicală a epocii (INGG; Baran; bibliografia evaluării Ostfeld–Smith–Stotsky).

Gerovital H3 nu era o „vitamină” în sens biochimic, deși formula „vitamina H3” a circulat în presă și publicitate. Componenta sa principală era procaina, într-o formulare stabilizată. Litera și cifra au funcționat ca identitate a produsului, nu ca dovadă că substanța aparținea vitaminelor recunoscute. Această distincție este importantă, fiindcă prestigiul cuvântului „vitamină” a ajutat la transformarea unei ipoteze farmacologice într-un simbol cultural.

Ulterior, Aslan și Polovrăgeanu au dezvoltat și Aslavital.

Ce a fost cu adevărat nou: trei discipline în aceeași casă

Faima Gerovitalului a acoperit adesea contribuția mai solidă a institutului. Aslan a construit un model în care trei domenii lucrau împreună. Gerontologia clinică observa bolile și vulnerabilitățile vârstnicului; cercetarea experimentală analiza procesele fiziologice și biochimice ale îmbătrânirii; gerontologia socială studia izolarea, veniturile, locuirea, familia și capacitatea de a rămâne activ.

Această structură refuza două simplificări. Prima era că orice suferință a vârstnicului este „firească” și nu merită tratată. A doua era că bătrânețea poate fi redusă la o singură boală sau moleculă. Chiar dacă Aslan a folosit uneori limbajul epocii despre „combaterea” bătrâneții, practica instituției a arătat că evoluția unui om depinde simultan de corp, psihic și mediu. Actualul institut își definește încă misiunea prin dimensiunile biologică, clinică, terapeutică, psihologică și socială (prezentarea oficială).

Programul a depășit sediul central. Un studiu istoric contabilizează 131 de puncte de asistență gerontologică și geriatrică în anii 1960 și peste 220 la sfârșitul vieții Anei Aslan. Același studiu consemnează inițiative numite „Universități ale Vârstei a Treia”, menite să păstreze participarea culturală și socială a vârstnicilor (Baran). Cifrele provin dintr-o singură reconstrucție modernă și trebuie citite ca bilanț istoric, nu ca indicatori auditați după standardele actuale.

În 1959, Aslan a organizat Societatea Română de Gerontologie și Geriatrie, potrivit profilului publicat de Mayo Clinic Proceedings și istoriilor profesionale ale domeniului (Dumitrașcu; studiu despre evoluția geriatriei românești). În 1980 a fondat Romanian Journal of Gerontology and Geriatrics, revistă care continuă să apară și care își consemnează explicit originea (pagina oficială a revistei). O specialitate nu trăiește numai printr-un medicament; are nevoie de comunitate, publicații, formare și servicii. Aici se află miezul operei ei.

Bucureștiul ca destinație și Gerovitalul ca marcă de țară

În deceniile Războiului Rece, institutul a atras pacienți din numeroase țări. Arhiva sa, digitalizată printr-un parteneriat cu Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, cuprinde aproximativ 100.000 de documente din anii 1950 până la începutul anilor 1990; catalogul online grupează dosare administrative, articole, fotografii și documente privind pacienți și medici din Europa, Africa, Asia și Americi (INGG; colecția Restitutio a BCU).

Listele de personalități tratate — de la Charles de Gaulle și Charlie Chaplin la Salvador Dalí, Marlene Dietrich sau Indira Gandhi — sunt repetate de institut, de presă și chiar de Portalul European pentru Tineret. Existența pacienților străini este bine documentată.

Prestigiul a produs o formă timpurie de turism medical. Tratamentul, șederea într-un cadru controlat, fizioterapia, odihna și atenția personalului formau împreună experiența oferită pacienților. Un studiu de economie și proprietate intelectuală descrie cazul Aslan ca întâlnire între cercetare, marcă, servicii medicale și imagine națională (Mihaela Daciana Boloș, The Ana Aslan Case).

Pentru statul comunist, un institut căutat de occidentali avea valoare financiară și diplomatică. Pentru Aslan, accesul la vizitatori, congrese și relații externe lărgea autonomia profesională. Aceasta este o interpretare susținută de circulația internațională vizibilă în arhivă și de studiile despre turismul medical, nu dovada că medicul și regimul urmăreau întotdeauna aceleași scopuri. Biografia ei nu trebuie redusă nici la propagandă de stat, nici desprinsă complet de sistemul care finanța și folosea instituția.

Proba dificilă: ce au arătat studiile independente

Gerovitalul trebuie judecat după o regulă care se aplică oricărui tratament: notorietatea, mărturia individuală și plauzibilitatea de laborator nu sunt echivalente cu eficacitatea clinică. O persoană se poate simți mai bine datorită substanței, îngrijirii generale, recuperării, atenției primite, evoluției naturale a bolii sau efectului placebo. Pentru a separa aceste posibilități sunt necesare comparații controlate, criterii clare și rezultate reproductibile.

În 1975, un studiu dublu-orb realizat pe pacienți geriatrici spitalizați nu a găsit o ameliorare psihologică sau fiziologică produsă de Gerovital H3 față de placebo (Zwerling și colaboratorii, Journal of the American Geriatrics Society). În 1977, o evaluare comandată de National Institute on Aging din Statele Unite a analizat 285 de articole și cărți, care raportau tratamente la peste 100.000 de persoane. Autorii nu au găsit dovezi convingătoare că procaina sau Gerovitalul ar trata bolile vârstnicului, cu rezerva unui posibil efect antidepresiv care necesita clarificare (Ostfeld, Smith și Stotsky).

O analiză Cochrane din 2008, concentrată pe cogniție și demență, a concluzionat că datele nu susțin folosirea procainei pentru prevenirea sau tratarea tulburării cognitive ori a demenței și că dovezile privind efectele nefavorabile erau mai puternice decât cele privind beneficiul (Szatmári și Bereczki). Aceste rezultate nu spun că fiecare pacient care a relatat o ameliorare a fost nesincer. Spun că efectul general promis nu a putut fi separat convingător de celelalte explicații.

Discuția nu s-a încheiat complet. O sinteză din 2021 inventariază efecte antioxidante, celulare și moleculare ale procainei în modele experimentale și menționează studii mici cu rezultate mixte. Aceeași lucrare recapitulează concluziile negative ale analizelor clinice și arată că mecanismul exact și relevanța terapeutică rămân de stabilit (Grădinaru și colaboratorii, Oxidative Medicine and Cellular Longevity). Un semnal într-o cultură celulară sau la animal poate genera o ipoteză; nu demonstrează prelungirea vieții sănătoase la om.

De aceea, formula „Ana Aslan a descoperit leacul împotriva bătrâneții” nu este un fapt medical. Faptul istoric este că ea a dezvoltat și promovat o terapie pe bază de procaină, a organizat cercetări ample în jurul ei și a convins un public internațional de valoarea sa. Verdictul clinic independent asupra pretenției antiîmbătrânire a rămas nefavorabil.

Recunoaștere și autoritate profesională

În 1974, Institutul de Geriatrie a primit statut național, devenind Institutul Național de Gerontologie și Geriatrie. În același an, Ana Aslan a fost aleasă membru titular al Academiei Române. Calitatea și anul sunt confirmate de registrul oficial al Academiei și de Universitatea din București.

A participat la asociații și congrese internaționale de gerontologie, iar profilurile instituționale o menționează drept consilier al Organizației Mondiale a Sănătății. Lista numeroaselor ordine și diplome diferă de la o biografie la alta, motiv pentru care superlativele și inventarele neverificate trebuie evitate. O distincție este însă documentată direct: lista oficială a OMS o înregistrează pe profesoara Ana Aslan, România, drept laureată în 1982 a Premiului Fundației Léon Bernard (Organizația Mondială a Sănătății).

Premiul recunoștea contribuția la medicina socială și la sănătatea publică, nu valida automat fiecare indicație terapeutică a Gerovitalului. Această diferență este esențială. O persoană poate construi un domeniu și poate primi o distincție legitimă pentru impact instituțional, în timp ce un anumit produs al școlii sale rămâne contestat.

Fapte demonstrate, interpretări și controverse

Fapte bine documentate. Ana Aslan s-a născut la Brăila la 1 ianuarie 1897; a studiat medicina la București între 1915 și 1922 și și-a susținut doctoratul în 1924. A lucrat în medicina internă și cardiologie, a predat la Timișoara între 1945 și 1949 și a condus o secție de fiziologie la Institutul de Endocrinologie. Din 1952 a fost figura centrală a Institutului de Geriatrie, devenit institut național în 1974. A dezvoltat, cu o echipă în care farmacista Elena Polovrăgeanu a avut un rol esențial, produsele Gerovital H3 și Aslavital. A devenit membru titular al Academiei Române în 1974, a fondat revista de specialitate în 1980 și a primit Premiul Léon Bernard al OMS în 1982.

Interpretări justificate. Ana Aslan poate fi numită unul dintre pionierii geriatriei și gerontologiei moderne, mai ales prin integrarea cercetării clinice, experimentale și sociale. Nu a creat domeniul de la zero și nu a fost singurul fondator al institutului. Parhon, statul, Polovrăgeanu și colectivele de medici, biologi, psihologi și asistenți fac parte din aceeași istorie. Contribuția ei distinctă a fost capacitatea de a transforma proiectul într-o școală, o rețea și o prezență internațională.

Controversa terapeutică. Afirmațiile institutului despre efectele benefice ale Gerovitalului reprezintă poziția școlii Aslan și o parte a istoriei cercetării. Studiile controlate, evaluarea amplă din 1977 și analiza Cochrane nu confirmă un efect antiîmbătrânire general și nici folosirea procainei pentru prevenirea ori tratarea demenței. Cercetările de laborator mai noi descriu mecanisme posibile, dar nu răstoarnă această concluzie clinică.

Moștenirea: mai multă viață în anii care rămân

Ana Aslan a murit la București în mai 1988, după o carieră desfășurată de-a lungul a peste șase decenii. Institutul care îi poartă numele funcționează în continuare, iar arhiva sa digitală permite astăzi cercetătorilor să urmărească nu doar biografia unei personalități, ci și istoria administrativă, clinică și internațională a unei instituții medicale din perioada comunistă.

Moștenirea ei trebuie separată în straturi. Gerovitalul este un capitol major al culturii medicale și al imaginii României, dar promisiunea sa antiîmbătrânire nu a trecut proba dovezilor clinice independente. Institutul, în schimb, a schimbat o realitate: vârstnicul a devenit pacient cu nevoi specifice și persoană a cărei autonomie, stare psihică și integrare socială meritau studiate împreună.

Această schimbare pare astăzi firească. La începutul anilor 1950 nu era. Bătrânețea era adesea tratată ca un rest inevitabil al vieții, iar bolile ei erau confundate cu vârsta însăși. Aslan și colaboratorii ei au susținut că declinul trebuie măsurat, că suferința nu trebuie normalizată și că prevenția, recuperarea și participarea socială pot modifica felul în care sunt trăiți ultimii ani.

Pentru seria „Mari Români”, Ana Aslan nu contează fiindcă ar fi învins timpul. Contează fiindcă a obligat medicina și statul să privească timpul trăit de oamenii vârstnici ca pe o responsabilitate publică. A lăsat o ipoteză celebră, contestată de dovezi, dar și o instituție, o profesie și o întrebare care rămâne actuală: nu doar cât putem prelungi viața, ci câtă sănătate, demnitate și legătură cu ceilalți putem păstra în anii câștigați.

În această distincție se află adevărata ei măsură. Știința nu este o colecție de promisiuni care trebuie apărate pentru totdeauna. Este capacitatea de a construi locuri în care promisiunile pot fi testate, corectate și transformate în grijă. Ana Aslan a greșit atunci când efectul unei terapii a fost prezentat mai larg decât permiteau dovezile. A avut dreptate atunci când a refuzat ideea că bătrânețea îi scoate pe oameni din câmpul medicinei și al societății.

Bibliografie selectivă

Surse oficiale și instituționale

Institutul Național de Gerontologie și Geriatrie „Ana Aslan”, prezentarea instituției și cronologia Anei Aslan și anunțul privind digitalizarea arhivei.

Academia Română, registrul membrilor — Ana Aslan, medic, membru titular din 1974.

Universitatea din București, „Ana Aslan, absolventă a Universității din București”, cronologie academică și profesională.

Organizația Mondială a Sănătății, lista oficială a laureaților Premiului Fundației Léon Bernard, Ana Aslan — 1982.

Romanian Journal of Gerontology and Geriatrics, istoricul revistei și al institutului.

Cărți și studii academice

Dan L. Dumitrașcu, „Ana Aslan — Founder of the First Institute of Geriatrics”, Mayo Clinic Proceedings, vol. 73, nr. 10, 1998, pp. 1002–1003.

Dana Baran, „Insights into the Beginnings and Glory of Romanian Gerontology”, Deltos, vol. 33, nr. 51, 2023, pp. 44–51, DOI 10.12681/dj.38109.

C. I. Parhon și Ana Aslan, Novocaina — factor eutrofic și întineritor în tratamentul profilactic și curativ al bătrâneții, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1955; referință verificată în studiul istoric al Danei Baran.

Israel Zwerling și colaboratorii, „Effects of a Procaine Preparation (Gerovital H3) in Hospitalized Geriatric Patients: A Double-Blind Study”, Journal of the American Geriatrics Society, vol. 23, nr. 8, 1975, pp. 355–359.

Adrian Ostfeld, Cedric M. Smith și Bernard A. Stotsky, „The Systemic Use of Procaine in the Treatment of the Elderly: A Review”, Journal of the American Geriatrics Society, vol. 25, nr. 1, 1977, pp. 1–19.

Sándor Szatmári și Dániel Bereczki, „Procaine Treatments for Cognition and Dementia”, Cochrane Database of Systematic Reviews, nr. 4, 2008, CD005993.

Daniela Grădinaru și colaboratorii, „Procaine — The Controversial Geroprotector Candidate: New Insights Regarding Its Molecular and Cellular Effects”, Oxidative Medicine and Cellular Longevity, 2021, articol 3617042.

Mihaela Daciana Boloș, „Intellectual Property as a Drive for Sustainable Medical Tourism — The Ana Aslan Case”, Nang Yan Business Journal, studiu de caz asupra mărcii și turismului medical.

Interviuri și arhive publice

Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, Arhiva INGG Ana Aslan — colecția Restitutio, catalog digital de documente, corespondență, fotografii și dosare instituționale.

AGERPRES Documentare, „Ana Aslan, unul dintre pionierii gerontologiei medicale mondiale”, cu fotografii din Arhiva istorică AGERPRES și trimiteri la interviurile publicate ale medicului.

Fundația Ana Aslan, In memoriam Ana Aslan, volum memorial și selecție de mărturii; utilizat ca sursă de memorie instituțională, nu ca evaluare independentă a eficacității terapeutice.

Foto credit: MedLife