
Ieri am avut un dialog cu un domn care mă urmărește și căruia îi mulțumesc pentru decența cu care a purtat schimbul de idei, chiar dacă opiniile noastre au fost diferite. La un moment dat, l-am rugat să-mi spună concret ce reforme propuse de domnul Ilie Bolojan pentru dezbatere și adoptare în Parlament consideră că vor schimba în bine România.
Printre exemplele oferite s-a aflat și reducerea risipei bugetare. În această categorie, interlocutorul meu a inclus bursele de merit acordate unor elevi cu medii de 7, 8 sau 9.
Mă opresc asupra acestui subiect pentru că mă atinge personal.
Din punctul meu de vedere, simpla reducere a unei cheltuieli nu reprezintă, în sine, o reformă. O reformă ar trebui să rezolve o problemă, să îmbunătățească funcționarea unui sistem și să producă rezultate durabile. Dacă reducem sprijinul pentru elevi, trebuie să putem explica și cum îi ajutăm să rămână la școală și să învețe mai bine.Iar datele ne arată cât de serioasă este problema.
Potrivit Eurostat, în 2025, România avea o rată a părăsirii timpurii a educației și formării de 15,5%, cea mai ridicată din Uniunea Europeană, față de media europeană de 9,1%. Indicatorul se referă la tinerii de 18–24 de ani care au absolvit cel mult gimnaziul și nu urmează educație sau formare. Nu este identic cu abandonul școlar înregistrat într-un singur an, dar arată câți tineri rămân cu un nivel redus de educație.
Diferențele dintre sate și orașe sunt și mai îngrijorătoare. Raportul Comisiei Europene privind educația arată că, în 2024, acest indicator ajungea la 26,3% în mediul rural, față de 3,3% în marile orașe. Vorbim despre mai mult de unul din patru tineri din mediul rural.
În privința dificultăților de înțelegere și utilizare a informației, rezultatele PISA 2022 arătau că aproximativ 42% dintre elevii de 15 ani din România se situau sub nivelul de bază la lectură, iar 49% la matematică. Aceste rezultate sunt invocate frecvent în discuțiile despre analfabetismul funcțional, dar nu înseamnă că „45% din populația României este analfabetă funcțional”. Ele descriu competențele elevilor evaluați.În spatele cifrelor sunt copii. Copii din familii care se luptă cu lipsurile, mai ales în satele aflate departe de oportunitățile marilor orașe.
Copii crescuți de bunici, cu părinții plecați la muncă în străinătate. Copii care trec prin despărțirea părinților, prin pierderea unuia dintre ei sau prin dificultăți pe care colegii și profesorii nu le cunosc întotdeauna.
Știu argumentul: o bursă de merit trebuie să recompenseze performanța, iar criteriile trebuie să fie clare și corecte. Este o discuție legitimă. Dar nu sunt de acord cu ușurința cu care un copil poate fi numit „mediocru” doar privind o medie, fără să știm în ce condiții a obținut-o.Un 7, un 8 și un 9 nu spun aceeași poveste. Nici aceeași notă nu înseamnă întotdeauna același efort pentru doi copii care pornesc din situații profund diferite.
Mă întreb dacă, în această dezbatere, ne gândim suficient și la felul în care elevii se raportează unii la ceilalți, la hainele pe care le poartă, la banii de buzunar sau la statutul părinților.
Pentru un copil, un sprijin primit ca recunoaștere a efortului poate avea și o valoare sufletească: îi poate spune că este văzut, că munca lui contează și că merită să continue. Nu susțin că bursele de merit au fost concepute ca burse sociale sub alt nume și nici că o denumire poate elimina bullyingul. Spun însă că felul în care oferim ajutorul contează.
Niciun copil nu ar trebui să se rușineze că primește o bursă socială. Iar dacă un sistem de burse are criterii greșite, ele trebuie corectate astfel încât să încurajeze performanța, progresul și continuarea școlii, păstrând sprijinul pentru cei vulnerabili.
De ce mă preocupă atât de mult acest lucru?
Pentru că știu ce înseamnă să treci de la siguranță la nesiguranță.
Tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească în pace, a fost un OM foarte bine pregătit: navigator, poliglot, om de afaceri. În anii ’90, familia noastră avea o situație financiară peste medie.
Din păcate, a murit de tânăr. În urma lui au rămas o familie îndurerată și un gol pe care nimic nu l-a putut umple. Apoi au venit dificultățile financiare.Mama a trebuit să treacă de la o realitate la alta și să ducă pe umeri responsabilități pe care, înainte, le împărțea cu tata. A avut inclusiv două locuri de muncă simultan pentru a ne oferi mie și surorii mele un trai decent.
Am trecut prin momente extrem de dificile. Nu povestesc aceste lucruri pentru a transforma postarea într-o mărturisire lacrimogenă, ci pentru a explica de ce nu pot privi cu indiferență un copil care nu are posibilități materiale. Cunosc o parte din frământările lui.
În adolescență, am fost uneori foarte aproape de a o lua pe un drum greșit. Am frecventat anturaje dubioase, am fost tentat să fac lucruri nelegiuite și am trecut prin situații de care nu sunt mândru. Unele amintiri îmi provoacă și astăzi rușine și disconfort.
Treptat, am înțeles că trebuia să-mi asum propriile alegeri și că, în lipsa tatălui meu, aveam să pornesc de jos și să muncesc pentru un viitor mai bun.
Am început trei facultăți și le-am abandonat. Lipsa banilor, nevoia de a câștiga și mirajul unei rezolvări rapide a problemelor au cântărit mai mult decât perspectiva studiilor.
Astăzi consider că a fost o greșeală. Atunci aveam nevoie de soluții imediate și nu reușeam să privesc suficient de departe. Școala nu îți rezolvă întotdeauna problemele de pe o zi pe alta, dar îți poate oferi instrumentele cu care să construiești pe termen lung.
Din postura de jucător profesionist de rugby, presat de nevoia banilor, am plecat în Spania, având încredere în oameni pe care îi consideram prieteni, chiar frați.
Am ajuns muncitor pe o plantație, culegând portocale și mandarine. Locuiam 15 persoane într-un apartament și dormeam cinci oameni în două paturi alăturate. Am ajuns și într-un anturaj atât de dubios, încât am fost aproape să-mi compromit libertatea și viitorul.
Apoi am muncit la lopată, ca muncitor necalificat. Încetul cu încetul, prin muncă și seriozitate, am devenit un om de încredere pentru șeful meu.
Mi-am dorit mai mult și am trecut în transportul de călători. Plecam dimineața la ora 04:00 și ajungeam acasă, de multe ori, la ora 23:00. De luni până vineri, o luam de la capăt.
Am continuat să trag de mine și am ajuns șofer de protocol. Acolo am întâlnit oameni bine pregătiți, care au avut deschiderea să împărtășească din experiențele lor. Am ascultat și am învățat.În acea perioadă a început și interesul meu pentru politică, inclusiv prin apropierea de o rudă care devenise primarul localității în care locuiam.
Nu vă ascund că am sperat că această apropiere îmi va deschide o ușă și îmi va aduce o șansă la o viață mai bună pentru mine și familia mea. Așa gândeam atunci și mi se pare corect să recunosc acest lucru.
Nu s-a întâmplat. Din perspectiva mea, acea rudă găsea soluții pentru alții, în timp ce eu simțeam că rămân fără sprijin.
Îmi amintesc o perioadă în care îmi căutam de muncă de aproximativ opt luni. La un moment dat, sora mea mi-a transmis că primise un mesaj prin care ni se cerea să ne plătim întreținerea. Aveam, într-adevăr, restanțe. Dar în spatele lor se aflau luni întregi de nesiguranță.
Eu am legat acea perioadă fără serviciu și de activismul meu politic, și de încercările de a apăra drepturile mele și ale colegilor. În Constanța acelor ani, dominată politic de PSD, aveam sentimentul că relațiile dintre cei din transporturi îmi închideau ușile atunci când încercam să găsesc alt loc de muncă.
În cele din urmă, am mers să-mi cer scuze, deși continuam să cred că avusesem dreptate. Răspunsul primit mi-a rămas în minte. În esență, mi s-a spus:
„Ești un om muncitor și onest, însă nu ești avocatul nimănui. Cei pe care i-ai apărat ți-au întors spatele și au rămas la muncă. Tu ai făcut pe revoluționarul și ai rămas singur. Te poți întoarce, dar nu uita: oamenii nu sunt întotdeauna ceea ce crezi tu că sunt.”
Mi-am continuat drumul și am rămas un adversar al PSD. Dacă era nevoie de cineva gata să se implice, cu toată încrederea, într-o cauză pe care o considera dreaptă, eram acolo. Privind în urmă, uneori am fost și ceea ce numim un „idiot util”.
Îmi doream o societate mai bună, o justiție corectă, mai puțină corupție și șanse reale pentru tineri. Dorințele acestea erau sincere, chiar dacă nu toate alegerile mele au fost inspirate.Anii au trecut. Am încercat să devin mai înțelept, să rămân fidel principiilor mele, să caut binele comun și să ajut oamenii.
Am rămas implicat în politică și am început să înțeleg mai bine mecanismele din spatele discursurilor publice. Am călătorit, am cunoscut alte societăți, am întâlnit oameni și am legat prietenii.
Am plecat din România, dar nu m-am desprins de ea. Chiar dacă viața mea de zi cu zi s-a mutat în altă țară, am continuat să cred că avem o responsabilitate față de locul din care am plecat și că putem contribui la o Românie în care oamenii să găsească oportunitățile, respectul și siguranța pe care le caută în străinătate.
Am participat la campanii electorale și am coordonat unele dintre ele în mediul online. Mi-am pus încrederea în oameni despre care credeam că vor rămâne fideli principiilor pe care le susțineau.
De prea multe ori, dezamăgirea a venit imediat după încheierea campaniei.
Toate aceste experiențe m-au făcut să privesc mai atent distanța dintre promisiuni și fapte, dintre o decizie prezentată frumos și efectul ei asupra unui om.
De aceea, când aud că o bursă pentru un copil este privită în primul rând ca o cheltuială de eliminat, mă gândesc la ceea ce poate însemna pierderea acelui sprijin în viața lui.
Nu pretind că o bursă mi-ar fi schimbat sigur destinul. Nici că povestea mea explică experiența fiecărui elev. Dar știu cum nevoia de bani poate împinge educația pe planul al doilea și cât de atrăgătoare pot deveni promisiunile unui câștig rapid atunci când nu mai vezi o ieșire.
Am spus și am făcut lucruri pe care le regret.
Poate că unele alegeri ar fi fost diferite dacă tata ar fi rămas lângă mine. Nu voi ști niciodată.
Absența lui m-a marcat, dar responsabilitatea pentru alegerile mele îmi aparține.
Sunt însă și omul care a învățat din acele greșeli, care a muncit, care a continuat și care încearcă să ofere mai departe ceva bun.
Suntem modelați de greșelile și de reușitele noastre, de oamenii pe care îi întâlnim și de șansele pe care le primim. Avem o responsabilitate pentru direcția în care mergem, dar nu pornim cu toții din același loc și nu avem cu toții același sprijin.
Nu lăsați pe nimeni să vă reducă la cea mai grea perioadă a vieții voastre. La fel, să nu reducem un copil la o medie din catalog, la venitul părinților sau la o greșeală făcută într-un moment de rătăcire.
Să încurajăm performanța și să recunoaștem efortul. Să păstrăm criterii corecte pentru burse și să ne asigurăm că niciun copil vulnerabil nu rămâne fără sprijin. Să cerem reforme care îi ajută pe elevi să învețe și să continue școala, cu rezultate pe care le putem vedea și măsura.
Ajutați copiii, îndrumați-i și aveți încredere în viitorul lor. Uneori au nevoie de bani pentru a putea merge mai departe. Alteori, de un adult care să-i asculte și să le spună că pot reuși. De multe ori, au nevoie de amândouă.
Iar noi, cei care discutăm în spațiul public, să păstrăm decența dialogului. Putem avea convingeri ferme și opinii diferite fără să ne pierdem respectul unii față de ceilalți. Echilibrul și disponibilitatea de a asculta ne pot ajuta să luăm decizii mai înțelepte.
Înainte să hotărâm cât putem economisi de la un copil, să ne întrebăm ce putem face pentru ca el să nu renunțe la școală și la încrederea în propriul viitor.
Democrația nu trebuie abandonată, deoarece am eșuat în drumul nostru. Democrația îți oferă șansa de a continua și de a o lua de capăt ori de câte ori ai puterea de a te ridica.
Victor-Bogdan Zaman






