Filmul între alb-negru și color

Istoria filmului românesc este una bogată, de peste un secol, practic filmul românesc de artă debutând la începutul deceniului al doilea al secolului XX. Tehnologiile necesare filmului au ajuns în România la scurt timp după apariția primelor echipamente performante, începând cu cele ale fraților Lumière.

Principalele aparate care și-au disputat întâietatea în domeniul prezentării „imaginilor mișcătoare” sunt:

• Kinetoscopul lui Thomas Alva Edison (american);
• Cinematograful fraților Auguste și Louis Lumière (francez);
• Animatograful lui Robert Williams Paul (englez).

Cinematograful fraților Lumière s-a impus ca cea mai bună soluție tehnică, datorită simplității constructive, lipsei de vibrații ale imaginii și faptului că putea fi folosit atât la înregistrarea, cât și la redarea de imagini.

Ziarele vremii consemnează data de 3 iunie 1895 ca un moment important pentru presă, și anume prezentarea noilor aparate ale lui Edison – Kinetoscopul și Kinetofonul – într-o sală a hotelului Bristol, de pe Bulevardul Academiei. Proiecția de imagini în mișcare se făcea cu Kinetoscopul, însoțită de o sonorizare realizată cu Kinetofonul, dispozitiv de redare a sunetului pe un cilindru de staniol, ambele fiind invențiile lui Edison.

Apariția cinematografiei în România a fost strâns legată, în primele decenii, de cinematografia franceză. În mai 1896 se atestă documentar prima prezență a cinematografului francez în România, prin proiecțiile realizate la București de o echipă de operatori ai firmei Lumière, cu aparatul Cinématograph.

Reconstituirea mișcării fotografice este esențială pentru cinematograf. Edison a fost primul care a încercat să o redea prin aparatele numite kinetoscoape, în care observatorul, învârtind o manivelă, aducea imaginile una după alta, astfel încât să apară o scenă în mișcare.

Data de naștere a cinematografiei românești este considerată astăzi 8 iunie 1897, ziua premierei primelor imagini filmate în România, realizate de către Paul Menu.

În perioada 1911–1948, producția de film românească a fost mult timp îngreunată din cauze financiare și politice. La sfârșitul anilor ’40, a apărut un nou obstacol pentru creatorii români: obligația de a aborda exclusiv subiecte favorabile regimului comunist.

Naționalizarea industriei cinematografice românești s-a realizat prin semnarea unui decret la 2 noiembrie 1948. În perioada 1948–1953, cinematografia românească s-a inspirat din cea sovietică. Aceasta a fost o fază incipientă, deoarece, în lipsa unei școli de film și a unor structuri de producție, filmele de la începutul anilor ’50 sunt stângace din punct de vedere narativ, personajele apar schematice, iar acțiunea devine uneori greu de urmărit.

Producțiile realizate înainte de decembrie 1989 s-au remarcat prin viziuni variate: fie conforme cu cerințele regimului, fie atacuri subtile la adresa situației politice din țară (de pildă, alegorii politice), fie evadări în fantezie.

După 1990, cineaștii români au abordat teme diverse – de la subiecte dure, distopii despre o Românie viitoare fără speranțe, până la prezentarea sinceră a realităților de dinainte de Revoluție sau din anii imediat următori. Istoria României din ultimele decenii a rămas un reper constant, prezent până în zilele noastre.

Astăzi se manifestă un nou val cinematografic în România, în care subiectele cu tentă social-politică alternează cu exerciții de film în stil occidental sau american, abordând problematici specifice lumii contemporane.

Filmul românesc reprezintă o bogăție culturală a poporului român și o zestre spirituală imensă, transmisă din generație în generație.

În episoade viitoare vom vorbi despre filmele românești realizate de-a lungul timpului, despre instituțiile unde s-au produs aceste filme și, nu în ultimul rând, despre oamenii care le-au creat.

---

By Cristian Cânciu

Foto credit: Wikipedia